M-am întâlnit de curând cu un prieten care mi-a spus: „Mi-am luat o rachetă de tenis nouă, asemănătoare cu cea cumpărată în urmă cu şapte ani şi am dat pe ea tot 200 de euro. Dar să ştii că nu se compară, cea veche e mult mai bună, zici că-i prelungirea braţului”. M-am uitat şi eu la cele două rachete şi am remarcat că pe cea nouă scrie că-i fabricată în China, iar pe cea veche în Austria. Ocazie cu care mi-am amintit că am şi eu două perechi de pantofi de sport, aceeaşi marcă, acelaşi tip. Primii pantofi – Made in Germany – i-am spălat vreme de zece ani şi am alergat cu ei aproape în fiecare zi, cea de a doua pereche – Made in China – mi s-a dezlipit după prima spălare. Evident că şi încălţările mele au costat la fel în euro, precum rachetele. Ce să însemne când dai aceeaşi sumă de bani pe o marfă mai slabă calitativ? E o formă de inflaţie ori e vorba de lipsă de productivitate care se decontează din buzunarul consumatorului final?

E dificil de zis, însă măcar se poate explica de ce nu intră în afaceri banii injectaţi de băncile centrale. Pentru că mediul economic suprataxat nu le permite companiilor să mai obţină profit. Evident că într-o astfel de situaţie supravieţuiesc doar clienţii politici, care beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale. Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei pieţe a muncii lipsite de concurenţă, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine şi mai slabe calitativ decât cele produse în ţările de origine, dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe pieţe controlate de oligopoluri. Nici principiul: „Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Şi, din păcate, o astfel de abordare va duce, până în 2016, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă pu­tere economică a lumii China co­mu­nistă. Ceea ce nu fac