Un producător român îşi exportă afinele cu 85 de bani/kg. După o vreme, afinele călătoare de întorc pe rafturile magazinelor de acasă în caserole de plastic, frumos ambalate, cântârind 250 gr. Ele costă 10,5 lei. Preţul lor a crescut de 50 de ori. Transportul şi prezentarea decorativă, deşi ceva mai scumpe decât materia primă, nu reprezintă decât o fracţiune nesemnificativă. S-au încărcat cu biruri prin diverse locuri. Oricum, profitul rămas e de vreo trei ori cât costurile şi taxele.
Producătorul sau vreun alt întreprinzător ar putea construi în câteva luni o unitate de ambalare, dar nu are capital. Băncile nu-l finanţează, pentru că pasămite nu ar avea garanţii conform grilelor copiate mecanic după cele din alte părţi. Soluţia nu stă în finanţările, garanţiile sau subvenţiile acordate preferenţial de vreun guvern din banii contribuabililor, ci în dereglementarea sistemului bancar, în libertatea de a se crea instituţii de credit adaptate dimensiunilor şi nevoilor concrete ale economiei româneşti.
Speriată că ar pierde controlul, Banca Naţională păzeşte cu grijă turma celor câţiva dinozauri bancari. Nici nu-i trece prin cap să creeze un sistem simplu şi flexibil, permiţând apariţia micilor case de economii şi bănci locale, şi a altor instituţii de credit de mici dimensiuni. Totul e să creşti viteza de mişcare a capitalurilor. Drobul de sare oricum îi va cădea în cap. Dinozaurii sunt gonflabili. Băncile-mamă din exterior îi pot dezumfla oricând. Lucru previzibil acum, când de abia îşi mai trag răsuflarea. De când au intrat în cârdăşie cu statele cărora le finanţează împrumuturile pentru cheltuieli exorbitante, proprii şi ale altora, ele îşi vopsesc gardul, înăuntru însă şi leopardul a murit de inaniţie. De aceea se întinde minciuna. În loc să vândă la preţul pieţei, băncile păstrează active supraevaluate, mai ales în domeniul imobiliar, ca