Sunt şase şi au înconjurat-o. Aşa fac mereu, în staţia de autobuz, când ea se grăbeşte să urce, o înconjoară şi atacă.

Subtil: trei o împing, creatori de îmbulzeală profesionişti, s-o ţină ocupată, doi se uită ameninţător la cei din jur, unul, mai dibaci, îi strecoară mâna în poşetă în căutarea a orice aduce a trofeu câştigat uşor - portofel, telefon. Probabil că ea a simţit. Se uită în jur, iar în priviri îi poţi citi strigătul de ajutor. Niciun sprijin. „S-a prins!“. Haita dispare, lovitură eşuată. Ai fi putut să o avertizezi. De cele mai multe ori hoţii de buzunare nu pleacă cu mâna goală, iar tu eşti martor. Mut, parcă legat la mâini. N-ai făcut nimic. „De ce?“, eşti întrebat. „De ce eu?“, răspunzi. Eu, tu şi ceilalţi devenim din martori, complici. Cu spiritul civic, marcă a civilizaţiei, făcut mic, frustraţi, ne vedem de drum.

Ţi-a transpirat palma, dar n-ai aruncat ambalajul pe jos. Ar fi greşit şi asta o ştie oricine. 30 de metri. 50 de metri. 100. Niciun coş în Iaşi, Capitala Moldovei? Zăreşti unul, atârnă strâmb pe un stâlp, înspre stradă. Nu-i nimic, o să faci un act de mare curaj, o să ieşi pe teritoriul bolizilor pentru că acolo au considerat minţile luminate ale oraşului că trebuie pus. În multe locuri, deşi populate, n-au mai considerat nimic.

Cândva ai donat sânge. Demult, când parcă şi sângele era la discreţie. La Centrul de Transfuzii, ai aşteptat trei ore până în clipa în care te-ai trezit în faţa unei cucoane isterice. „Ce faci? Mişcă degetele alea! Nuuu, nu aşa!“, urla ea în timp ce împingea acul dincolo de venă. Citeşti în ziare despre depozitele golite de sânge ale Centrului. În spatele ştirii, un bărbat, om bun, pe patul de spital. Nu poate fi operat. Nu este sânge. Copiii aruncă mesaje disperate către prietenii de pe Facebook, de pe Messenger, din agenda telefonică, către oricine ar fi dispus să-i ajute. Tu nu eşti