Undeva în întinsul Câmpiei Române, un om şi un gest: ţăranul s-a îndreptat cu paşi largi către lan, a rupt un spic, l-a frecat între degete şi a dus către gură boabele de grâu. Privindu-l, mi-am amintit de gustul dulceag pe care îl avea grâul din copilărie şi de acelaşi gest – al tatălui meu, al bunicului meu – în holda de aur dintre două ape. Un om, prin grâu... Am trecut zilele trecute, din nou, printr-o biserică din Bucureşti unde se află un tablou care mereu mă tulbură. În pronaos, în rama ei veche şi patinată de vreme, o pictură înfăţişează scena din Biblie cunoscută ca "Iisus prin grâu". Pânza e semnată de Şvaiţer-Cumpăna, artist plastic din veacul trecut şi, o vreme, profesor la Institutul de Arte
Frumoase. "Iisus mergea prin semănături şi ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile şi mâncau" (Luca 6: 1). Iisus şi ucenicii lui, hrănindu-se cu boabe de grâu, comunicau direct cu "viul", căci sămânţa – "mirabila sămânţă" blagiană –
e sinonimă cu "viaţa". Pentru omul simplu, grâul are semnificaţii adânci şi luminoase.
La nivel simbolic, există o echivalenţă între grâu şi Iisus, iar mentalitatea românească tradiţională îi conferă acestuia un loc privilegiat în ordinea lumii: "Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ;/ Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta Raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele." Un om obişnuit din câmpie – al câtulea dintr-un şir de ţărani, şcolit la oraş şi întors în sat, să continue truda strămoşilor săi – îmi spunea: "Ca să crească, grâul are nevoie de tot atâta timp cât a stat Iisus în pântecele Mariei: 9 luni, de la întâi octombrie la întâi iulie. Grâul este matricea lumii". Iar pâinea "cea spre fiinţă" (şi pâinea "Cinei de Taină") e zămislită din cel mai aurit grâu, uscat de razele soarelui. Împărţind pâ
