În vremea despre care cutez să vă dau de ştire, armonia deplină se pogorâse pe Pământ. Toţi oamenii erau prieteni între ei pe Facebook – un corp ceresc pe care se putea ajunge aproape din orice punct al Terrei, doar cu o parolă şi cu dorinţa de a socializa –, vieţuind potrivit sentinţei cu care se încheiaseră cândva basmele: şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Un optimism robust îi cuprinsese pe locuitorii de pe Facebook, în pofida faptului că bătrâna planetă de pe care proveneau părea să se adâncească într-o criză cu care în zadar îşi băteau capul politicienii şi economiştii.

Dar pe cât erau de fericiţi prietenii de pe Facebook, pe atât erau de nefericite ştirile din acele timpuri. Căci ştirile nu mai erau ştiri aşa cum fuseseră ele cunoscute. Cum apăreau, cum se învecheau. Le puteai afla de pretutindeni şi le putea scrie oricine. Autorii lor tradiţionali se încăpăţânau să le adapteze vremurilor, dar rareori izbuteau. Mai nou, le croiau după calapoduri ridicole, şi nu puţini se lăsaseră păgubaşi, refuzând să le mai producă pe măsura draconică a Twitter-ului (nu mai mult de 140 de semne), a SMS-urilor ori a benzilor care se plimbau în partea de jos a televizoarelor. Unde mai pui, ştirile nu mai apăreau acolo unde le plăcea lor, ci în cele mai neaşteptate locuri. Devenise o modă să fie strecurate printre preocupările favorite ale prietenilor de pe Facebook. De aceea, ştiri care altădată ar fi făcut valuri erau adesea strivite de vecinătatea cu o melodie veselă de pe ­YouTube ori cu observaţia unui prieten că se oprise ploaia, ceea ce provoca îndeobşte un potop de comentarii. În plus, ştirile erau prea multe, prea sobre, prea ştiri. Riscau să strice cheful prietenilor de pe Facebook, aceştia preferând ştirile pe care le fabricau ei înşişi, net superioare celor furnizate de mijloacele învechite. Iar când apărea o ştire proastă, prietenii găse