Partidul Democrat Liberal, prin prim-vicepreşedintele său Theodor Baconschi, a propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Muzeu al Comunismului. Privită în sine, iniţiativa mi se pare de bun-simţ. În ciuda condamnării prezidenţiale a vechiului regim, noi nu avem încă, la atîta vreme după 1989, ceea ce alte foste ţări comuniste au. Singura performanţă românească în domeniu s-a realizat prin efortul privat al unor oameni admirabili, dedicaţi pînă la uitare de sine proiectului lor de la Sighet: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Muzeul de acolo este o impunătoare reuşită. Dar el nu „clasează“ subiectul. Guvernul are toate motivele să promoveze ideea unui muzeu de anvergură, şi la Bucureşti. S-ar spune că necesitatea acestui muzeu e subînţeleasă. Nu e. În orice caz, nu în ambianţa autohtonă, unde o sumedenie de grupuri, grupuleţe, fracţiuni şi personalităţi abia aşteaptă să se încaiere în numele unor „principii“ de beton.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileSondajele spun că 51% dintre români găsesc legitimă înfiinţarea muzeului. Din punctul meu de vedere, procentul e mai curînd neliniştitor. Într-o emisiune a domnului Radu Moraru, reacţiile publice erau de natură să-mi confirme neliniştea: ieşea la lumină tot arsenalul de amnezii vesele, tocmai bune să alimenteze nostalgia. Era mai bine înainte, aveam bani de concediu şi de zugrăvit, s-au făcut blocuri, s-a făcut metrou etc. Cu acest tip de interlocutori nu se poate dialoga. Filozofia lor de viaţă, nevoile lor fundamentale, metabolismul lor sufletesc nu sînt sensibile la samavolniciile unei dictaturi şi nici la beneficiile (oricît de costisitoare) ale unui sistem democratic. Tot ce s-ar putea face, pentru a le reîmprospăta memoria, ar fi să li se organizeze o rezervaţie în care să trăiască două-trei luni în condiţiile anilor ’80. Sau să fie mutaţi în Core
