Internetul la români este unul dintre puţinele lucruri care ar putea ajuta la eliminarea (sau măcar diminuarea) „complexului bulgăresc“: în materie de viteză pe Internet, sîntem pe primele locuri în lume, ne comparăm doar cu „cei mari“, nu cu vecinii de peste Dunăre. În acelaşi timp, cine, cum, de ce, cît utilizează Internetul rămîn nişte întrebări (cam) fără răspunsuri. Nu prea sînt studii ample despre practicile şi obişnuinţele internautului român, nici despre „ce-l mînă pe el în luptă“ cu mouse-ul. Cumpărăturile online au mai crescut în ultima vreme, dar volumul lor e în continuare destul de mic. Presa online, în schimb, a crescut. Cel puţin în comparaţie cu ziarele pe hîrtie: de ceva timp, BRAT (Biroul Român de Audit al Tirajelor) şi SNA (Studiul Naţional de Audienţă) arată că, în ansamblu, vînzările ziarelor şi revistelor au scăzut dramatic. În paralel, traficul pe site-urile multor publicaţii a crescut. Doar pentru că e gratis? Şi dacă n-ar mai fi?...

Ce a fost

În anii ’90, cînd pe site-ul Academiei Caţavencu s-a introdus plata, părea o excentricitate. Se plătea cu cardul (într-o vreme cînd puţini români aveau card), printr-un sistem din afara ţării (căci la noi încă nu erau), o sumă modică. Aha – şi-au zis unii... Nu e pentru noi, e pentru românii din străinătate, care îşi pot permite să plătească. De fapt, era pentru noi, dar... împotriva noastră: mult bănet din asta n-avea cum să iasă, în schimb vînzările ediţiei pe hîrtie au crescut. Punîndu-şi conţinutul gratis pe site, caţavencii îşi canibalizau revista. Şi-au dat seama la timp. Plata pe site a rămas o manevră „de conjunctură“, nu o „strategie de business“, dar şi-a dovedit utilitatea.

Tot cam pe atunci, inspirat de fraţii săi mai mari Wall Street Journal şi Financial Times, Ziarul financiar avea o formulă de a restricţiona accesul pe site, pe bază de user şi password. La ved