Ar fi timpul să ne gândim, dacă tot e sezonul vacanţelor, că poate cel mai reuşit concediu nu e cel de odinioară, ci cel care urmează.

Dacă nostalgia noastră ar fi o categorie gramaticală, în care prezentul pierde invariabil în faţa trecutului mai mult ca perfect, această premisă ar putea fi verificată analizând modalităţile de exprimare ale nunţii româneşti. Veritabilă comoară de tradiţii, nunta de la noi celebrează nu ce este ori ce va fi, ci ce a fost.

Ştiu nişte tineri care s-au interesat ce aveau să asculte la propria nuntă, iar omul tocmit le-a zis pe şleau: „Dacă vreţi o nuntă mai modernă, pot să vă chem şi doi DJ, care să frece discul spate-n spate, că tot banii ăia sunt. Dar să ştiţi că fără «Felicita» a lui Al Bano, n-o să se scoale lumea de la masă decât dacă aveţi bufet suedez". Aşa se face că însurăţeii sunt siliţi să danseze nu pe muzica pe care şi-au dorit-o, ci pe impuse. Inevitabil, se face un ocol al ringului pe valsul miresei, iar spre miezul nopţii, când se descheie cămăşile bărbăteşti la ultimul năsturel, se ţopăie pe Braşoveanca şi pe Dansul Pinguinului. Regulile sunt stricte, că de-aia sunt reguli: pentru socri băgăm muzică „poporală", mai de-ale noastre, pentru aştia tineri (să se distreze şi ei, de parcă n-ar face-o toată ziulica!), clasicul potpuriu: „Lambada", „Casablanca", „Daddy Cool", „Uaaai-Em-Si-Eeeei". Dacă vor şi una mai la sentiment, de le zicea „bluz" (ce-o avea genul derivat din cântecele afro-americanilor cu piesele slow?!), le-o punem pe aia cu „Voaiaj, voaiaaaj".

Playlist-ul nunţilor româneşti e un alt fel de a spune că tot înainte era mai bine. Mireasa e pusă să-şi ia ziua bună de la firul de busuioc şi de la cel de siminic de parcă n-ar aştepta-o luna de miere, ci a fost luată cu arcanul, în timp ce mirele e silit să se ia de gât cu tata-socru şi să răcnească „puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată