Europa şi-a intensificat în mod semnificativ eforturile de stopare a crizei datoriilor suverane de la începutul anului trecut, însă fără un rezultat vizibil, scrie The Wall Street Journal.
Totuşi, guvernele mai au la îndemână unele mijloace, însă costurile de ordin politic implicate de utilizarea acestora ar putea fi ridicate.
Ca monedă comună a 17 state, euro este diferită de monedele naţionale. Guvernele care se finanţează în propriile monede nu au de obicei nevoie de ajutoare financiare externe pentru că, în ultimă instanţă, băncile centrale naţionale susţin băncile şi guvernele locale.
Zona euro este însă diferită. BCE nu poate credita guvernele şi a achiziţionat un volum restrâns de titluri guvernamentale de pe piaţa secundară. Willem Buiter, economist-şef al Citigroup, susţine că acest lucru creează o "gaură neagră" în centrul zonei euro.
Guvernele din zona euro au încercat să acopere această deficienţă creând fonduri de bailout. Însă astfel de măsuri nu au fost suficiente pentru a preîntâmpina atragerea Spaniei şi Italiei în vârtejul crizei. Conform analiştilor, unul dintre motive este că fondurile de bailout nu au fost suficient de mari sau flexibile pentru a face faţă unor crize ample de lichiditate.
Liderii zonei euro au făcut progrese importante sporind puterile principalului fond anticriză, EFSF, la summitul din 21 iulie. Au convenit aproape dublarea capacităţii de creditare a fondului, i-au sporit flexibilitatea, au căzut de acord să permită fondului să furnizeze lichiditate guvernelor care au nevoie să-şi susţină băncile.
Liderii s-au aşteptat ca aceste măsuri să le ofere un răgaz. Investitorii s-au concentrat însă asupra faptului că modificările nu puteau fi puse în aplicare pentru că aveau nevoie de ratificarea parlamentelor naţionale ale membrelor zonei euro.
Buiter argumentează că EFSF ar putea fi e
