Vineri noapte, am urmărit tragedia greacă a cerului.

În afara Lunii, care se arăta plină de sine ca un analist cosmic invitat să-ţi ia ochii pe nesfârşitul ecran, nimic n-a stricat fenomenul. Londra probabil ardea mocnit în acele momente, Grecia se scufunda ca Atlantida, însă în geopolitica stelară nu era nicio criză, ba chiar lucrurile păreau extrem de stabile, la fel ca în ultimele milioane de ani.

Dârele luminoase de pe cer sunt create de bucăţi de gheaţă şi de praf, lăsate cândva în urmă de Cometa Swift-Tuttle, care ard la contactul cu atmosfera terestră. Ce asemănare frapantă cu majoritatea „stelelor" de aici, făpturi microscopice cu anverguri imense de o clipă! De aproape 2.000 de ani, aceste licăriri sunt observate şi în cea mai mare parte a acestei perioade nici măcar nu s-a ştiut exact ce-i cu ele. Nu există „breaking news" pe boltă: de mii de ani lucrurile se întâmplă aidoma, la date dinainte cunoscute. Câteodată, regizorul de emisie simte nevoia dramatizării, împinge nişte nori de forme diferite în spaţiul intermediar, creează nişte efecte speciale cu bubuituri şi străluciri puternice şi numai atunci făpturile mărunte de jos ridică nişte priviri îngrijorate şi fug rapid să se adăpostească.

Astăzi, a vedea lumea înseamnă să te uiţi în interiorul unui dreptunghi aflat într-o cameră, trist paradox, având în vedere că lumea începe tocmai acolo unde se termină camera. Irosirea Perseidelor, praf de stele asemenea nouă, aminteşte de cea de pe Pământ, ca în tragediile greceşti cu care seamănă la nume. Oamenii vin pe lume, ard un timp bucuroşi de noutatea care-i înconjoară, apoi spiritul călătoriei îi părăseşte şi rămân pe loc. Se înghesuie trup lângă trup pe ţărmul vreunei mări, convingându-se că se odihnesc, se înfioară cumpătat la cele câteva acte de cruzime pe care li le dăruieşte televizorul, apoi se sting întotdeauna singuri printre alţ