Meritul lui Mutu şi Tamaş e acela de a insista să ne arate că nu avem naţională

Cînd te întorci în Bucureşti venind din oricare capitală civilizată a lumii ai senzaţia că oraşul s-a plămădit din criza unui psihopat. Nimic nu se leagă, totul e contondent, ilogic, abramburit, de parcă un uriaş detracat s-ar fi apucat să construiască împins doar de o schizofrenică dorinţă distructivă. Aici cîteva paralelipipede de apartamente noi zac aruncate într-o cîmpie dezolantă, pe care dansează plastice şi hîrtii, dincolo o clădire e înfiptă într-un colţ de drum, îngustînd benzile şi cerînd accidentele. Din altă parte îţi rînjesc arhitecturi mongoloide înghesuite lîngă birouri de inspiraţie nordică, mai încolo kitsch-uri versailleze se izbesc de cetăţui izvorîte din coşmarurile lui Glad şi Menumorut. O oroare. O desăvîrşită metastază arhitectonică. Şi o perfectă copie a ceea ce sîntem. În acest spaţiu s-au născut Mutu şi Tamaş.

Aceşti cetăţeni au de apărat o ţară în războaiele cu crampoane. Vedeţi nebunia? Nu există nici o ţară de apărat. Cu atît mai puţin cu cît firav, interior a început deja tînguirea după ei. Mulţi cred că ar trebui dezlegaţi de pedeapsă pentru Franţa. De aceea o ţară care îşi cere călăii nu e o ţară. Doi băieţi deştepţi ca Adi şi Gabi nu-şi puteau permite să rateze acest adevăr.

Întrebarea e despre Piţurcă. Va rezista corului care se va înăspri curînd? Selecţionerul, care are de plătit nişte poliţe şi nu o poate face decît reuşind, nu e fraier deloc. El e cel care i-a permis lui Mutu, într-o formă fizică jalnică, să revină după concediul de lăuzie dinainte de Euro. Mutu era să ne califice atunci. Aşa că Piţurcă, deasupra tuturor principiilor lui, îl are pe acesta, verificat: să cîştige cu orice preţ. Totuşi, miza acum e mai mare decît o victorie. Ideea e că prin aceste prostii cu repetiţie pricepem - greu, dar pricepem - că nu există un spi