O drama personala care devine, printr-o simpla alaturare de obraji aidoma de bucalati, o lectie de optimism.
Un copil a facut un copil. Ce poate face însa presa cu aceasta tulburatoare poveste adevarata? E o poveste care ascunde în sine exact atâta drama si atâta miracol cât pot cuprinde destinul minorei ce a descoperit înainte de vreme maternitatea si soarta bebelusului condamnat sa fie crescut de cineva aflat la vârsta unei surioare.
Pentru ca e o poveste pe care înca nu suntem pregatiti sa le-o spunem copiilor nostri, noi, cei din presa, putem sa consemnam, pur si simplu, faptul divers. Banalizându-l, cu un cinism împrumutat de la medicul trecut prin ciur si dârmon, care nu povesteste seara ca a salvat o viata, ci cât de mult a deschis un pacient fara chip. Sau putem sa analizam dimensiunea fenomenului, sa-l explicam si sa tragem concluzii limpezi, pilduitoare.
Apoi sa îndrumam si sa educam. Sa ne substituim unui stat impotent, din ale carui buzunare sparte se scurg banii pentru preventie sau consiliere posttraumatica, presupunând ca s-o fi gândit cineva la asta, si sa propunem, cu vigoare, solutii. Sa estimam costurile sociale si sa identificam segmentul din societate unde asemenea anomalii se repeta cu asa o frecventa ca nu mai iese nici macar de o stire. Ba chiar sa tragem cu ochiul la colegii mai experimentati, bunaoara cei de la „Time", când scriu negru pe alb câte afroamericane ramân însarcinate înainte de 20 de ani: practic, una din doua. Si, daca tot ne luam dupa americani contextualizând fenomenul fetitelor care devin mame, sa o dam de exemplu pe micuta suedeza. Aceasta e gata instruita în privinta mijloacelor contraceptive la 10-12 ani. Totodata, sa nu uitam de ce spun specialistii despre adolescenta de aiurea, care se spala pe dinti nu fiindca asa e sanatos, ci pentru ca toate revistele si serialele au învatat-o ca asa e atragatoare se
