M-am întors în Bucureşti pe la sfârşitul lui septembrie, în prima zi de cazări. Cum Felix renunţase la filosofie şi - în urma unei intervenţii a lui taică-su - fusese acceptat la teologie în Viena, iar Matei şi Ionuţ preferau să plătească mai mult, dar să rămână, în continuare, în gazdă, n-aveam nici cea mai vagă idee cu cine aş fi putut să mă cazez într-o cameră de patru. Tot ezitând să aleg, am rămas pe final, când nu mai aveam decât o singură variantă. Dezastruoasă. Un speriat şi jumătate, Iulian, dar coleg convenabil, pentru că niciodată nu avea nimic de reproşat nimănui, şi doi cretini cu diplomă, nişte tocilari din Buzău, care, dacă la nouă seara nu era linişte deplină încât să poată dormi, se duceau la administrator să depună plângere în scris. Dan şi Daniel. Dan era mare şi lent ca un rumegător, simţeam că adorm până termină el fraza, dar mereu găsea câte ceva de spus atât de banal că profii de la facultate niciodată nu-l ascultau până la capăt. Matei - care m-a ajutat să-mi duc lucrurile (un rucsac cu haine şi vreo patru genţi de umăr mari şi pline cu cărţi) - l-a poreclit Dan Trăncălău.Pe-asta-l baţi de plăcere - zicea - dar dacă te mai şi enervează... Daniel era un imbecil complexat, care de dimineaţa până seara nu făcea altceva decât să stea în faţa televizorului (pe care, de câte ori mergea la cursuri, îl închidea cu cheia în dulap) şi să spargă seminţe împreună cu prietena lui. Avea pe masă o poză în ramă, cu ei doi, din acelea care se făceau pe vremuri la cununiile religioase. Îmi venea să borăsc numai când îi auzeam vocea.

Iulian. Tot a fost şi el bun la ceva. Bâlbâindu-se şi codindu-se de parcă cine ştie ce favor s-ar fi pregătit să îmi ceară, m-a întrebat - era chiar la câteva ore după ce primisem cheile de la cameră, iar ceilalţi doi plecaseră spre Buzău - ddd, dacccăă nn nu nu t te supperi, pp, poa'să v vină şi Fflorin pp, până la noi? N