Un popas obligatoriu al pelerinului/turistului care trece prin Ţara Lăpuşului ar trebui să fie micul cimitir al mânăstirii Rohia. Chiar la intrare se află mormântul monahului Nicolae, pe care sunt în permanenţă flori proaspete, candele şi lumânări aprinse.
Nimic trist în acel cimitir de ţară, unde crucile răsar parcă din iarbă. Moartea nu mai pare cumplită şi definitivă într-un astfel de loc, spre deosebire de cimitirele urbane pline de greaua şi dătătoarea de fiori marmură neagră. Te împaci mult mai uşor cu gândul morţii în acel loc aproape idilic unde rugăciunile sunt vegheate de spiritul călugărului Nicolae Delarohia, monahul fericirii. „Israelit în care nu exista vicleşug", asemeni lui Natanael cel lăudat de Hristos, de când a primit botezul creştin în închisoarea de la Jilava, pe 15 martie 1960, Nicolae Steinhardt nu a încetat să propovăduiască în scrierile şi predicile sale creştinismul ca fericire, considerând că unitatea de măsură cu care se poate „cântări" credinţa creştinului este nivelul lui de mulţumire.
„Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin, oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin (...). Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit", scria el în capodopera sa intitulată, evident, „Jurnalul fericirii". În opoziţie cu serenitatea stau păcatele capitale care în viziunea părintelui Steinhardt sunt acestea: „1.Prostia, 2. Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3.Fanatismul, 4. Invidia, 5. Trufia neroadă, 6. Turnătoria, 7. Răutatea gratuită", la care a adăugat şi„ dragostea cu sila".
După ce aprinzi o lumânare la mormânt, poţi merge să vizitezi şi c
