Anul trecut, în plină criză, dl Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului Băncii Naţionale şi propus la un moment dat de preşedintele ţării pentru a fi prim-ministru, a făcut, într-o intervenţie publică, observaţia că în România postdecembristă - indiferent de faza ciclului economic (creştere sau recesiune) şi indiferent de nivelul taxării - nu s-au strâns la buget decât vreo 30% în echivalent PIB, rar puţin mai mult (dar numai puţin mai mult).
Deşi nu făcea decât să consemneze o realitate statistică, observaţia - extrem de importantă - a fost imediat taxată ca încercând să sprijine măsurile de austeritate ale perioadei pe baza abordării, considerate de critici simplistă, că, dacă tot nu se poate obţine mai mult ca încasări bugetare, atunci, în caz că nu ajunge, trebuie recurs inevitabil la tăieri de cheltuieli.
Ideea, împărtăşită îndeosebi în cercurile opoziţiei, era şi este şi acum (vezi, de pildă, programul economic al USL) că ajustările nu erau absolut necesare pentru că uşor se pot aduce la buget încasări la concurenţa a 38-39% din PIB fără mărirea fiscalităţii. Aceasta îndeosebi pe calea combaterii evaziunii fiscale. Sume imense sunt puse în seama evaziunii fiscale şi, prin implicaţie, resurse la fel de imense sunt creditate cu potenţialul de a fi aduse la buget chiar şi la dimensiuni modeste ale contracarării acesteia.
Observaţia dlui Croitoru ridică două probleme cruciale. Prima: este posibilă sau realistă o creştere a încasărilor bugetare la 38-39% din PIB în măsura în care aceste încasări au rămas la circa 30-31%, indiferent de faza ciclului economic şi indiferent de povara fiscalităţii?! A doua problemă este chiar mai tulburătoare: este dezirabilă o asemenea cotă, admiţând că ar putea fi atinsă?
Studii aprofundate ar trebui întreprinse pentru a depista de ce încasarea bugetară în PIB este indiferentă la ciclul economic
