De o bună bucată de vreme, nici politicienii, nici economiştii nu se mai întreabă cum au ajuns lucrurile în pragul prăbuşirii globale, ci care sunt remediile? Sau, ceva mai aplicat: cum facem să nu se prăbuşească ici? Să nu se dărîme, de tot, dincolo?, după vechea reţetă "Lungeşte Doamne boala, pîn" s-o coace poama!" Mutarea pare logică, căci, atît politicienii cît şi economiştii au fost aproape la unison cînd a fost vorba să pună diagnosticul primar. Acum, e timpul tratamentelor clinice şi, la nevoie, al intervenţiilor chirurgicale! În realitate, schimbarea perspectivei ascunde o prăpastie, din ce în ce mai mare, între responsabilii politici ai lumii şi partenerii lor care au pe umeri greutăţile economiei.

Semnalul cel mai clar al divorţului a venit de-acolo de unde lumea se aştepta cel mai puţin: de la Ben, "The Big Ben", adică şeful Băncii pe umerii căreia stă întregul edificiu al economiei americane şi, în bună parte, al celei mondiale, FED. Într-un discurs aşteptat în toată lumea mai ceva ca revelarea celei de-a treia profeţii de la Fatima, Bernake a făcut gestul pe care nimeni nu-l aştepta. A recunoscut, fără ocolişuri, că metodele financiare, chiar şi atunci cînd dispui de latitudinea de a tipări sute de mii de miliarde de dolari, nu pot scoate nici America, nici lumea, din marasmul în care a fost aruncată de erorile masive ale deciziilor luate, atît de economişti, cît şi de politicieni, în ultimele două decenii. Vremea iluziei puterii "mîinii invizibile" de a rezolva "de la sine" toate bubele cres-cute pe pielea tăbăcită a unei economii în care cele mai mari cîştiguri, vreme de decenii, le-au încasat nu producătorii, ci intermediarii şi speculatorii bancar-financiari, s-a încheiat!

Şi nota de plată, cine o achită? Aici, într-o primă fază, politicienii şi economiştii păreau să fie de acord cu o oarecare împărţire a pagubelor între cei responsabili