Dana Catona (n. 1967) a debutat în 2008, la Editura Leda, cu cartea de poezie Iepurele de martie, volum cîştigător al concursului de debut literar Unicredit. Anul acesta a revenit cu un al doilea volum de poeme, Prinţesa portocalie, la Editura Brumar, în seria de „Poeţi români contemporani“. Ilustraţia copertei îi aparţine chiar autoarei, care este lector la Facultatea de Arte şi Design, în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Nu ştiu dacă poezia reprezintă pentru ea le violon d’Ingres, însă trebuie spus că această prinţesă portocalie pune în lumină o sensibilitate poetică aparte, demnă de remarcat, care nu are decît de cîştigat din asocierea cu tuşa de culoare şi linia/desenul plasticianului. Sensibilitatea plastică şi sensibilitatea poetică merg aici mînă în mînă în direcţia unei poezii nu atît minimaliste – cum scrie Cornel Ungureanu pe coperta a patra –, cît ilustratoare a unei arte poetice a suavităţii („o artă poetică suavă“, cum notează acelaşi Cornel Ungureanu). „am visat că sînt prinţesa portocalie/ sorbeam dintr-un pahar cu lichid portocaliu// luminile se desfăceau încet/ şi era noapte“ – acesta este poemul omonim, sumar şi în acelaşi timp opulent, răsfăţat şi în acelaşi timp trist, precum tuşa de culoare portocalie care se desface „încet“, în versurile lui, în întunericul nopţii. Suavitatea de care vorbeam este un efect al transpunerii poetice a mai multor „tehnici“ plastice, perspectiva, ştiinţa de a privi, simţul culorii, desenul. Ea este, deseori, succedată de cruzime, de imaginea violentă, ca de un contrapunct necesar, iar dacă nu, prinde corp în mici crochiuri, peisaje, haikuuri de o delicateţe japoneză, cu o iscusinţă de „origami“. Iată un peisaj: „un ochi mic de geam dreptunghiular/ cu dimensiunea mai mare/ a liniei orizontale/ şi o perdea gri// nu cred că o să-l mai văd vreodată“. Tristeţea, melancolică sau acută – ascunsă cu grijă –,