Parcă ne-a plăcut să-l ironizăm, să-i scoatem în evidență cusururile. Aproape că ne-am plictisit reproșîndu-i că aleargă ca un apucat și nu prea știe altceva. Că mingile centrate de el își ating rareori ținta, eșuînd de regulă în picioarele adversarilor. Deși nu l-am perceput ca pe un rrom, sau nu neapărat așa, l-am socotit limitat. Cu o voință ieșită din comun, dar lipsit de har, de strălucire, de scînteie. Harnic, ambițios și devotat, însă atît, nu mai mult. Un pălmaș, un zilier.

Am convingerea că, judecîndu-l cu exagerată asprime, am greșit față de Bănel Nicoliță. Măcar din pricină că dintr-o carieră de 6 ani și jumătate petrecută în Ghencea am reținut mai ales nefericitul autogol înscris pe Bernabeu în toamna lui 2006, la 0-1 cu Real Madrid.

Ne-am dovedit incorecți și în alte situații. De pildă, neglijînd că a bifat peste 80 la sută din meciurile susținute de formația roș-albastră în intervalul amintit, dar și omițînd, vinovați, că a ajuns, cu 64 de partide, al doilea jucător din istoria Stelei prezent în cupele europene.

După Lăcătuș, însă înaintea unor “monștri sacri” precum Hagi însuși, Bölöni sau Tudorel Stoica. Toți ceilalți au mai obosit, s-au accidentat ori au fost suspendați. Nu și Bănel, care a acceptat orice post în echipă fără să crîcnească. Pe scurt, și-a văzut de treabă ca un profesionist veritabil. Spre lauda lui, n-a rămas niciodată dator, la fel cum n-a uitat unde s-a născut. Într-o familie amărîtă din Făurei și într-o casă de chirpici.

Îndrăznesc să afirm că abia de-acum înainte, deoarece a semnat cu Saint-Etienne, vom realiza ce rol important a jucat Nicoliță în angrenajul și în anturajul Stelei. Pe teren și în vestiar. Modestia și spiritul lui de luptă vor fi greu de înlocuit, foarte greu. În numele serviciilor aduse, și-a cîștigat dreptul la acest transfer, dar există riscul ca atît colegii, cît și suporterii să-i ducă