Începe meciul. Se aude primul fluier. Vezi bine tot terenul, nu-ţi aterizează coji de seminţe în cap, te preocupă doar să încurajezi echipa, să o aplauzi când îi iese ceva, să te enervezi când greşeşte. Se întâmplă de acum şi pentru un spectator la un meci de fotbal în România.
În reportajul de spectator din ziarul de ieri povestisem trăirile de până la primul fluier. Organizarea aproape impecabilă, accesul uşor, locurile, vizibilitatea, atmosfera dinainte de meci, imnurile, telefonia, internetul, VIP-urile şi meniul lor. Fiind un reportaj subiectiv, am ratat nişte lucruri pe care nu le-am trăit, dar nu pot să nu remarc acum absurdul steagurilor aruncate la gunoi, spre exemplu. La fel cum, în emoţia momentului, am apreciat ca o simplă gafă "versiunea Marcel Pavel" a imnului. Abia explicaţia penibilă de a doua zi a transformat momentul pentru mine într-unul cu adevărat jenant....
S-a făcut stadion, oferim civilizaţie!
Dar... a început meciul. M-am gândit multă vreme cum se va comporta publicul în noua postură, de spectator respectat pe un stadion civilizat. Va admira echipa, precum betoanele din jur, sau o va încuraja? Vin să vadă stadionul sau meciul? Ei bine, încurajările au fost peste aşteptări, dovedind că lipsa de civilizaţie de la alte meciuri avea remediu. Spuneam ieri că, în premieră în ultima vreme, nu mi-a fost frică să merg şi să stau în tribună la meci, nu mi-ar fi fost nici în peluză. Întăresc acum, când i-am întâlnit pe cei de lângă mine: un rapidist şi un stelist! După ce s-au cunoscut, surpriză!, nu s-au bătut, nici măcar înjurat! "Nu-i nimic, de fapt duşmanii noştri sunt ăia care latră", a fost amuzantul pretext al unei atitudini fireşti la un meci al naţionalei. Da, rapidistul a blestemat tot meciul, dar pe toată lumea, nu după criterii de echipă, iar stelistul şi-a apărat pasiunea locală doar când s-a justificat. N-am
