Într-un deceniu când sportivii înghiţeau drajeuri interzise cu nemiluita, rugbiul îşi păstra virginitatea farmacologică.

Cu aproape doi ani şi jumă-tate în urmă, Tom Williams, rugbist la Har-lequins, a ieşit de pe teren cu gura plină de sânge, după ceea ce părea să fi fost un contact cu un adversar de la Leinster, într-un sfert de finală din Cupa Europei (Heineken Cup). Fizioterapeutul Steph Brennan l-a însoţit cu gesturi ocrotitoare şi cu un chip pe care se citeau simultan compătimire, furie şi repulsie. Nick Evans a intrat în locul lui Williams şi meciul a continuat. Pe bancă, Tom Williams a mestecat neputinţă cu lacrimi, şi-a strâns pumnii înciudat şi a scrâşnit un „bloody hell" în care ardea dorul de răzbunare. Cum Premiile Oscar nu acoperă Heineken Cup şi echipele englezeşti de rugbi, prestaţia a rămas fără nicio recompensă, deşi ar fi meritat minimum două: pentru regie şi pentru cel mai bun rol principal. Asta pentru că Tom Williams nu fusese lovit de nimeni. Şi nu scuipase sânge, ci apă roşie ţinută în gură, într-o capsulă. Nu întâmplător, falsa accidentare se produsese la final, când Harlequins beneficiaseră de o lovitură de pedeapsă care putea decide meciul şi pentru care aveau nevoie de un şuteur foarte bun. Nick Evans, transformeurul lui Harlequins, fusese schimbat şi singura modalitate prin care ar fi putut fi readus pe teren, conform regulamentului de la Heineken Cup, ar fi fost „accidentarea gravă, inclusiv cu vărsare de sânge" a unui coechipier.

Afacerii i s-a găsit imediat un nume hollywoodian-politic: Bloodgate. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât matrapazlâcul a mânjit tocmai sportul care se încăpăţâna să ţină sus stindardul purităţii. Într-un timp în care dopingul, combinaţiile mafiote şi pariorii asiatici triumfau, rugbiul asigura resursele de oxigen necesare supravieţuirii. Într-un deceniu când sportivii (de la halterofili la ci