Dar pe vremuri se continua aşa: nu are apă staţia.

Nu ascund că fac parte din cei 1% nemulţumiţi - conform vijelioasei socoteli a lui Mircea Sandu - din finalul meciului. Preşedintele Federaţiei aşa ne-a numărat: la 99% satisfăcuţi - 1% ne. E un calcul nu numai vijelios, dar şi generos. Precizez imediat că sînt un 1% nemulţumit de fotbal, de meci, lăsînd altora indignarea faţă de gazonul care ne-a stricat blazonul sau de imnul naţional în versiunea Marcel Pavel. Ca să fiu cît de cît exact - sînt sută la sută necăjit, dacă se înţelege ce înseamnă acest cuvînt mai rar folosit în analize. Necăjit înainte de toate fiindcă - pentru o dată - am crezut în vorbele lui Piţurcă dinainte de meci la reapariţia sa pe banca naţionalei într-un joc serios.

Piţurcă ne-a spus clar şi decis: “Nu vom juca la egal, vom juca ofensiv!”. Nu voi scrie că a minţit, doar că nu a fost aşa. Laurent Blanc cel puţin a declarat onest: “Nu vom face spectacol!” şi s-a ţinut de cuvînt: n-au avut mari ocazii, şi-au ferit gleznele de gropile terenului şi au pasat totuşi intens fără să se sperie de ce va zice presa lor. C’est la vie! (Asta e viaţa!). România noastră - cu adevărat a noastră, 99% din meci - nu a jucat ofensiv, a jucat pînă la urmă la egal şi s-a prezentat concret ca o echipă de agitaţi care au făcut şi propagandă (expresia de pe vremuri: agitaţie şi propagandă). Precum spuneau şi comentatorii: “Putem oferi un decor de cinci stele”. Ceea ce m-a necăjit mai tare ca niciodată a fost slaba posesie, incapacitatea de a ţine mingea, ceea ce - chiar “sub Lucescu” - de bine, de rău, de-a latul sau de-a curmezişul, era cît de cît o obsesie, fie ea şi enervantă.

Marţi seară nu ne-am mai enervat - nu a existat. Ea, posesia, s-a rezumat la deposedare. Aceasta a fost obsesia şi nu e deloc o minune că “s-au cîştigat” noi trei fundaşi pentru naţională. În fond, ce voiam - revelaţia bru