A doua zi după oroarea de la 11 septembrie, jurnalistul Jean-Marie Colombani a publicat pe prima pagină a cotidianului Le Monde un articol cu titlul „Suntem, cu toţii, americani'', în care susţinea că, în faţa barbariei, întreaga Europă şi întreaga lume datorează Americii solidaritate. Şi solidaritate a fost.

Pentru prima dată în istorie, aliaţii au decis activarea articolului 5 din Tratatul NATO - „toţi pentru unul, unul pentru toţi'', simbolul însuşi al solidarităţii civilizaţiei occidentale. Echipe de salvare din întreaga lume au fost mobilizate şi trimise la New York pentru a da o mână de ajutor în zilele în care încă mai exista speranţa că există supravieţuitori şi sute de mii de mesaje de simpatie au fost trimise la Casa Albă. Până şi Yasser Arafat a avut grijă să se lase filmat cum donează sânge.

Dar, la fel ca în decembrie '89, solidaritatea a durat numai câteva zile. În locul ei s-a instalat resentimentul şi ura. Nu puţini au fost aceia care au descoperit în anii ce au urmat că americanii au meritat din plin ce li s-a întâmplat şi că sunt ei înşişi responsabili pentru 9/11. Pentru că sărăcia de care ar fi responsabil capitalismul american dezlănţuit ar crea monştri. Pentru că americanii nu au forţat „eliberarea'' palestinienilor de sub ocupaţia israeliană.

Pentru că sunt aroganţi şi imperialişti. Pentru că sunt neocolonialişti şi exploatatori. Mulţi au început să afirme tare şi răspicat că ei nu sunt şi nici nu vor să fie americani, ci dimpotrivă, anti-americani şi mândri de asta. Până şi în România, ţară care a beneficiat şi va continua să beneficieze de pe urma celor 3000 de morţi de la New York, Washington şi Pennsylvania a apărut o bizară clasă antiamericană formată din oameni bânuiţi de prejudecăţi provinciale împletite cu pretenţii de elitism european. Dezbaterea despre ceea ce înseamnă de fapt să fii american şi ce înseamnă să fii