În această ultimă parte a interviului nostru, domnul avocat Vişinescu ne-a povestit despre experienţele sale juridice din anii ’50 şi detenţia sa politică.
● Jurnalul Naţional: Aţi reintrat direct în avocatură, după război?
● Constantin Vişinescu: O perioadă am lucrat la Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, recomandat de tatăl meu lui Mihail Ghelmegeanu, preşedintele comisiei, veteran al PNŢ, la protocol. Aşa l-am cunoscut pe vestitul Andrei Ianuarievici Vîşinski, procurorul general al URSS. Trebuia să fac invitaţii la o recepţie în cinstea lui Vîşinski. Am gafat şi l-am invitat şi pe ministrul plenipotenţiar al Elveţiei, ţara sa aflându-se atunci în conflict diplomatic cu URSS, deoarece, datorită secretului bancar, nu le permitea ruşilor să umble la conturile naziştilor. Marchizul de Weck era decanul corpului diplomatic, un bătrânel foarte haios, care clămpănea cu placa dentară. Vâşinski a dat mâna cu toţi, mai puţin cu de Weck, despre a cărui ţară a spus pe franţuzeşte (vorbea bine, fără accent): "Elveţia?! Nu cunosc ţara asta!". Dar Weck, plin de umor, a replicat: "Cum nu, excelenţă?! E ţara care fabrică ceasurile pe care le apreciaţi aşa de tare!", aluzie la faptul că ruşii şterpeleau ceasuri. Vîşinski a rămas fără replică.
● Care a fost primul proces celebru în care aţi pledat sub comunişti?
● Imediat după 11 iunie 1948, când a fost naţionalizarea, l-am apărat pe Walter Evans, directorul lui British Petroleum, mare investitor pe Valea Prahovei. Walter aflase de naţionalizare şi cu o seară înainte a golit casieria societăţii, a luat o sumă imensă, un milion de lire sterline, cu care a încercat să iasă din ţară. Am fost desemnat avocat din oficiu fiindcă ştiam engleza, fuseseră epurări în corpul de avocaţi, marii maeştri dispăruseră. "Decanul roşu" al baroului, Paraschivescu-Bălăceanu, un mizerabil, Dumnezeu să-
