Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alţii n-ar fi, de asemenea, înclinaţi să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinaţii o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm şi ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare.

„Drobul de sare“ al ultimelor săptămîni este muzeul, încă inexistent, al comunismului. N-avem nevoie de existenţa lui ca să-l judecăm, să-l psihanalizăm, să-l transformăm într-un soi de „bau-bau“ ideologic şi politic. Proiectul, atît cît e, ne sperie, ne indignează, ne îndeamnă la ironii fine, la avertismente corecte politic, la asociaţii infamante. E o afacere „electorală“, „comercială“, „revanşardă“, „dogmatică“, cu „pretenţii hegemonice asupra trecutului“, o şmecherie care „să stigmatizeze credinţa în progres“. Iniţiatorii sînt somaţi să nu pună accentul pe „victimizare“ şi „moralizare“, să arate şi „realizările“, să fie „non-partizani“, să includă în expunere şi alte totalitarisme (căci „comunismul nu e o perioadă istorică excepţională“). Se fac analogii cu muzeele despre sex din Occident, se vorbeşte de „bungee jumping“, sau de „reenactment porno“ (într-un articol al cărui autor invocă „gaze“-ul aristotelic, vorbeşte de „semnul supsonului“ şi de „cel mai paradigmatic exemplu“, spune „kalokagation“ în loc de „kalokagathon“ şi „transcendental“ cînd vrea să spună „transcendent“). Pe scurt, nu ducem lipsă de „analişti“ ingenioşi, „branşaţi“, bătăioşi, haioşi, „ştiinţifici“, bine plasaţi axiologic, siguri de ei, oameni ai viitorului, care putem pentru ca să zicem că le aparţine.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile În ce măsură e nevoie de un „muzeu al comunismului“ s-au întrebat însă şi alţii, pe alte plaiur