Săptămâna trecută am povestit despre Ziua Crucii, marea sărbătoare creştină prăznuită la 14 septembrie, şi, spuneam că, în Calendarul Popular al românilor, această dată are o dublă semnificaţie. I se mai spune Ziua Şarpelui şi se crede că acum toate insectele, reptilele, florile şi buruienile intră în pământ, ca să aştepte iarna.

În vechime, anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie), şi iarna, ce vine o dată cu „închiderea pământului”, de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate în preajma echinocţiilor de primăvară şi toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul şarpelui, zeitate preistorică ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea şi ieşirea din hibernare. Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat în mitologia mai multor popoare simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte. Imaginea şarpelui muşcându-şi coada este una dintre cele mai cunoscute metafore plastice a ciclicităţii lucrurilor şi a lumii, a veşnicei reîntoarceri, a eternităţii.

Teamă

În cele două Zile ale şarpelui, 17 martie şi 14 septembrie, ţăranii nu-i pronunţă numele. Îi spun Domn, Curea, Cel care se Târăşte, sperând că în acest fel vor fi potejaţi de şarpe tot anul. Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia sa, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel şarpele îi va transforma toate visele în coşmaruri: „Meletică,/Peletică,/ Pog conopago/ Cara gana carga/ Cararata pune./ Cruce-n cer,/ Cruce pe cer,/ Cruce pe pământ;/ Veninul Şarpelui/ Să fie înfrânt”. (I. Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat)

Interdicţiei de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ţi iasă şerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi nici un obiect a cărui formă aminteşte de a sa. În plus, nu a