Compuse de GEORGE ENESCU (1881-1955) acum mai bine de o sută de ani, cele două Rapsodii române op. 11 ne oferă două imagini complementare ale spiritualităţii româneşti, aşa cum o purta la acea vreme, în sufletul său, marele artist. Rapsodia I în La Major este luminoasă, evocă mai ales lumea dansului.
Cu toată admiraţia pentru marile opusuri enesciene de mai târziu, în cartea sa Creaţia muzicală românească, Zeno Vancea nu-şi menajează cuvintele de laudă, amintirea acestor slove fiind mai utilă ascultătorului decât orice descriere:…
Rapsodia I, prin exuberanţa ritmurilor de dans popular, prin strălucirea coloritului orchestral, redă atmosfera veselă a unei petreceri de la ţară, reprezentând o realizare mai sugestivă a aceleiaşi imagini din Poema Română…
Compozitor atât de familiarizat cu arta lăutarilor, Enescu, trebuia să simtă tentaţia de a prelucra unele din melodiile de largă circulaţie ale repertoriului lăutăresc, dându-le, cu graţia măiestriei sale, o mare strălucire.
Concertul pentru vioară şi orchestră de BEETHOVEN (1770-1827) este neîndoios un scop al oricărei cariere solistice de anvergură. Fiecare aşteaptă intrarea viorii, cu celebrele sale octave, melodia suavă a părţii lente, energica clamare a temei finalului şi ultimele palpitări ritmice dinaintea opririi muzicii. Cum le "face" fiecare interpret, iată într-adevăr un motiv de curiozitate.
Cele trei părţi ale lucrării pot fi privite, în concepţia beethoveniană, drept trei momente ale unei naraţiuni. Alternarea tempourilor reprezintă trepte de tensiune ce diferă, în funcţie de dramaturgia muzicală. În prima parte predomină elementul energetic, într-a doua, cel afectiv. Liricul, la Beethoven, este de obicei o trăire armonioasă deschisă spre poezie. Dar liniştea aceasta este pasageră, căci o bruscă schimbare de climat introduce direct Rondoul final, plin de voioasă anvergură