Se pare că întotdeauna ştim mai bine cum ar fi trebuit să meargă lucrurile pentru alţii

Am găsit zilele trecute pe un site specializat, foarte bine informat şi mereu cu date şi analize la zi, următorul subiect: "Meciuri pe care Roger Federer ar fi trebuit să le cîştige". Era acolo un clasic Top 10 care începea cu semifinala de la US Open 2003 cedată la David Nalbandian şi se termina cu altă semifinală de Mare Şlem, mult mai recentă, US Open 2011, în care elveţianul a avut 2-0 la seturi şi apoi două mingi de meci cu Djokovici. Între ele, semifinala de la Melbourne 2005, cînd a pierdut la Safin, finala de la Wimbledon 2008, cea de la Australian Open 2009, dar şi, incredibil, cea de la Roland Garros 2006, toate cedate la Nadal, şi cea de la US Open 2009, cînd învingător a fost Juan Martin Del Potro. Autorul duce chiar istoria modificată mai departe, prezentînd un Mare Şlem virtual pe care Roger ar fi trebuit să-l facă în 2009. Evident, dacă nu ar fi pierdut cele două finale.

Şi atunci, ce meciuri ar fi avut Federer dreptul să piardă? De ce nu intră aici şi ultimul act de la Turneul Campionilor 2005, cînd Nalbandian l-a întors de la 0-2 la seturi? E un exemplu tipic de raţionament partizan. E ca şi cum Roger ar fi jucat singur şi, în consecinţă, totul ar fi depins doar de el. Şi adversarii ce? Au stat degeaba şi au aşteptat ca marele campion să se înmoaie şi să le servească victoriile pe o frumoasă tavă de argint? Evident că nu, ei au luptat pînă la capăt, şi-au valorificat şansa. Aşa cum elveţianul a făcut-o, să zicem, la Wimbledon 2009, succes cu 16-14 în decisiv în faţa lui Roddick. Oare nu cumva trebuia ca respectivul meci să fi fost cîştigat de american?

OK, pasul al doilea. Victor Hănescu ar fi trebuit să joace în Cupa Davis, întîlnirea contra Cehiei, susţine multă lume. Şi, mai ales, acea multă lume crede că în spatele declaraţ