Situaţia ediţiilor din operele istoricilor contemporani de relief este, din păcate, tristă. Anii ’80 aduseseră o resurecţie a interesului pentru marile opere ale clasicilor istoriografiei noastre. S-au alcătuit ediţii critice din Istoria critică a lui B.P. Hasdeu, din sinteza lui A.D. Xenopol (din grija lui Al. Zub), din V. Pårvan şi Nicolae Densusianu, s-au editat pentru întîia oară după in-stalarea comunismului Gh.I. Brătianu, Victor Papacostea şi I.C. Filitti, au reapărut unele dintre operele majore ale lui David Prodan, a început reeditarea lui Nicolae Iorga cu cîteva dintre sintezele lui. Pentru asemenea acţiuni salutare în ceea ce priveşte cunoaşterea domeniului, contextul ultranaţionalist al comunismului ceauşist s-a dovedit suficient de favorabil, probabil pentru că s-a văzut în contribuţiile acestor corifei un mod de a legitima retorica oficială alunecată în xenofobie autarhică. Dar şi pentru că, stopînd sau măcar încetinind la maximum „intrările“ din istoriografia contemporană străină, regimul a socotit potrivit să ofere compensaţii din patrimoniul de acasă. Anii ’90 au continuat timid şi cam dezarticulat reeditările de calibrul celor menţionate, continuînd mai dezinhibat restituirile din Brătianu, adăugîndu-le pe cele din P.P. Panaitescu şi alţi cîţiva… Dar este grăitor că ediţia Istoriei românilor în zece volume a lui Iorga nu a izbutit să se vadă ajunsă la liman în cei douăzeci şi unu de ani care au trecut pînă astăzi, ajungînd cu greu, la distanţă de ani între volume, abia la al nouălea. (Nici colecţiile de documente ale istoriei noastre, îngrijite de echipe de cercetători din subordinea Academiei Române, nu au înaintat spectaculos, iar puţinele care au apărut sînt tipărite în tiraje modeste, fiind, de la bun început greu, accesibile.) Între timp însă, mulţi dintre corifeii scenei istoriografice dintre 1960-1989 au trecut definitiv în cartea de i