Va găsi ministrul Ion Ariton soluţia winwin în negocierile din aceste zile cu Alexei Miller, preşedintele Gazprom?
În relaţia cu ţările membre UE, ministerul rus al Afacerilor Externe are un eficient înaintemergător la negocieri, iar acesta este Gazprom. "Strategia Gazpromului este şi strategia Rusiei. Sau lucrurile stau cumva invers?", se întreabă, aproape retoric, Michael Sturmer, fost consilier al cancelarului Helmuth Kohl, în "Putin şi Noua Rusie", cartea care l-a consacrat drept unul dintre cei mai reputaţi analişti specializaţi în spaţiul CSI. Şi tot Sturmer este cel care îşi răspunde, după ce trece în revistă evoluţia corporaţiei de stat după căderea URSS: "Gazprom este Rusia şi Rusia este Gazprom".
Deocamdată, colosul rus energetic face şi desface jocurile invizibile de putere în spaţiul european, de unde încasează 60% din venituri. Pe de o parte boicotează Carta Europeană a Energiei şi blochează astfel investiţiile în sectorul energetic rus şi, pe de altă parte, prin acorduri directe cu coloşi energetici precum E.ON, BASF sau Royal Dutch Shell, reuşeşte să-şi asigure înaltă tehnologie pentru foraj, exploatare şi transport, dar şi accesul la consumatorii finali, aflaţi la capătul lanţului de livrare.
Conflictul de politici este clar: UE este dependentă de gazul natural rusesc, iar Rusia este dependentă de consumul constant al vesticilor; europenii negociază, însă, pe bază de reguli, încearcă să oblige Gazprom la standarde de bună conduită şi parteneriat, iar ruşii sar peste UE şi peste statele componente luate individual, negociind pe bază de contracte încheiate cu consorţii şi firme private din Vest.
UE mai are un handicap major: tratatul UE nu acceptă discriminarea unui investitor pe baza naţionalităţii acestuia. Şi dacă ar găsi soluţii alternative pentru gazul rusesc, nu-i poate interzice Gazprom să investească în Occident. Poate insis