L-a suit pe Eminescu în pom. Cum nu avea tei, l-a urcat într-un cireş. Vezi de departe, din stradă poza Poetului uitându-se de la înălţimea crăcilor la lume. La lumea ce intră pe poartă. E duminică, şi Dumitru Dumitrică îşi lansează a optsprezecea carte de versuri în curtea casei natale din Bolintin Deal. Cam în fiecare zi e duminică în curtea aceasta. Cel puţin aşa par să spună pietrele proaspăt văruite, care străjuiesc aleile, precum şi ochii veseli ai căsuţei din fundul grădinii.
În ciuda faptului că exista precedentul lui Dimitrie Bolintineanu, ca să poată fi poet, Dumitru Dumitrică a trebuit să fie mai întâi zidar, ca mai toţi oamenii din partea locului. Să nu fi fost biserica Mănăstirii Curtea de Argeş construită, ar fi pornit într-acolo, s-o construiască el. I-o luase însă Meşterul Manole înainte, aşa că Dumitrică s-a îndreptat către Huşi, unde s-a apucat de zidit case împreună cu tatăl său. Avea numai 13 ani. A tot schimbat locurile şi vârstele până s-a trezit la pensie. Căsuţa din grădină a făcut-o pentru întâlnirile sale cu poezia. Dar şi pentru alte întâlniri, aşa cum au fost cele cu importanţi scriitori din Bucureşti, care l-au vizitat de-a lungul anilor. Virgil Carianopol, Eugen Barbu, Sânziana Pop, Carol Roman şi Lucian Avramescu sunt câţiva dintre aceştia.
Căsuţa a devenit cu timpul sediul unei biblioteci în care se găsesc sute de cărţi cu autograf ale celor care i-au trecut pragul, şi nu numai. Într-un anume fel, ea este la originea duminicii care umple în toate zilele săptămânii curtea. Dar, deopotrivă cu aceasta, dă buzna în sufletul omului şi un strop de amărăciune. Vine dinspre aceeaşi lume a scriitorilor amărăciunea. Lumea aceasta, mai precis, comisia care validează intrarea în Uniunea Scriitorilor, i-a spus de fiecare dată nu. Chipurile, din motive ce ţin de valoarea cărţilor publicate! Poate că Dumitru Dumitrică n-a urcat
