Voi trece astăzi peste tristeţea faptului că unul dintre vizionarii lumii de astăzi, Steve Jobs, nu mai este, ca şi peste bucuria că poetul suedez Tomas Tranströmer, pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Stockholm, a primit, absolut meritat, premiul Nobel pentru literatură, ca să cobor între grijile si gândurile noastre de fiecare zi.
Cred că fiecare dintre dumneavoastră se întreabă adesea ce e de făcut în politica românească. În ceea ce mă priveşte, eu cred că ne aflăm într-un moment urât şi neplăcut al ei, în care e greu să mai vezi, cum ziceam odată, vreo luminiţă la capătul tunelului. Am criticat foarte dur, în ultimul timp, atât puterea, cât şi opoziţia. Puterea, fiindcă se dedă la soluţii ieftine şi populiste din teama de a nu pierde alegerile. Aşa-zisa Mişcare Populară e o emanaţie a baronilor din PDL, şi nu a reformiştilor. Sunt de acord aici cu oricine a susţinut că ideea e antidemocratică şi contraproductivă pentru PDL. Am criticat şi opoziţia (în speţă, PNL, restul sunt sub orice critică) pentru că nu are idei constructive, pentru că e mânată doar de ură viscerală contra lui Băsescu, pentru că, în fine, nu pot vedea nimic bun venind de la PSD sau PC.
Nu pot spune însă că nu există mişcări, unele foarte interesante, în câmpul politic, şi care ar putea aduce aici aerul proaspăt care ne lipseşte atât de mult. Presa a îndrăgit atât de mult nefericita expresie "Albă-ca-Zăpada", încât nu te poţi opri să nu pui asta pe seama unui infantilism endemic în rândurile ei. Dar nu e vorba aici de basme, ci despre acţiuni concrete de demantelare a unei vieţi politice încremenite nu în proiect, după expresia cuiva, ci fără nici un fel de proiecte. Prima mişcare, peste care voi trece repede, este cea monarhică. Şi voi trece peste ea rapid pentru că nu mă pricep la astfel de lucruri, care sunt de obicei foarte întortochiate. Nu sunt un monarhist convins, dar reg
