A trecut o lună de la reluarea afacerilor pe piaţa românească de artă. Şi cumpărătorii dar şi vînzătorii s-au întors din vacanţă croiţi să-şi crească cifrele de afaceri, să dea şi să ia tot ce este interesant şi frumos. Între timp, toată lumea recomandă investiţia în obiecte de artă ca fiind cea mai potrivită în aceste vremuri. Dolarul are probleme de metabolism şi doarme profund după ce a îngurgitat mii de miliarde, euro este luat peste picior ca un şef despre care se ştie că va fi demis în scurt timp, iar aurul etern este cu nasul şi cu preţurile pe sus de tot. Mai sînt hîrtiile de valoare, dar pe un fond de negare totală, nimic nu mai are valoare certă. Mai rămîn bijuteriile şi operele de artă, dar lucrurile nu sînt aşa de simple ca la o piaţă obişnuită.

Pe pieţele occidentale, chiar şi cînd Europa este pusă sub semnul întrebării, se fac afaceri bune, fără exuberanţă, dar cu o seriozitate care pare educată precum gazonul englezesc, de sute de ani, cu formule simple şi corecte. Paradoxal, după criza Lehman Brothers care a izbucnit acum 3 ani, piaţa de artă a evoluat foarte bine, spectaculos pe alături. Problema este că în trei ani în care speranţa s-a ţinut bine, previziunile economice nu au nimic pozitiv în ele, fapt ce afectează şi starea vînzărilor de artă. Discuţia despre relaţiile dintre starea economică şi cea a pieţei de artă este vas-tă şi intensă. Cînd totul merge bine, ni se pare normal ca dezvoltarea să ne permită frumosul cumpărat din galerii sau case de licitaţie. Cînd apare criza, începi să vezi detaliile şi speri să nu existe acea legătură directă, să nu meargă şi arta în jos, aşa cum se duce economia. Mai mult, lumea îşi aduce aminte, ca în vremurile de început ale economiei de piaţă, că arta poate fi şi o investiţie. Şi începe să o caute, ba la piaţă, ba în magazine, ba la cunoscători sau la cei care se prezintă astfel. Puţini ştiu să tratez