Sunt zile în care totul devine un mare vomitiv. Obsesia generală a performanţei cu orice preţ ajunge în lumea pioşeniei şi naşte cele mai greţoase gesturi sau discursuri.

Aşa apar şi strălucesc toţi campionii bunătăţii. Se vorbeşte mult şi inutil despre spectacolul-clişeu al transformării monştrilor în zâne bune cu ocazia Sărbătorilor. Centrul de greutate al acestei boli se găseşte însă foarte uşor în cea mai prolifică şi răspândită industrie, cea a minciunii asumate.

Încălzirea globală nu e singura ameninţare, suntem încolţiţi de minciunile pozitive, de discursul despre valoarea valorilor, despre binele benefic. Aşa cum americanii se bâţâie şi se strâmbă în viaţa reală precum actorii din filme şi sitcomuri, lumea a preluat spontan discursul cu îmbunătăţiri. A ajuns aşa, un fel de obligaţie, e ca şi cum nu ţi-ai pune pantofi crem când porţi ciorapi albi. Şi acesta nu este un exemplu pozitiv, chiar dacă pare.

Se minte la fel cum se respiră, se mimează totul, se adaptează, se ajustează orice, doar, doar să reuşim să facem o figură frumoasă. Cred că mai mult de jumătate din toată informaţia vehiculată în spaţiul public se referă la kestii ideale, iar restul la relatări despre dezastre, conflicte şi ce bine ar merge totul dacă n-ar sta lucrurile aşa cum stau. Momentele de focalizare se regăsesc mai mereu în marja de eroare.

Aşa ajung diverşi aflaţi în treabă să peroreze la nesfârşit despre ce ar trebui să facem, cum ar fi mai bine, cum era pe vremea lui Brătianu şi ce bine ar fi să trăim veşnic în perioada interbelică. Mereu aceşti oratori sunt modeşti, vorbesc despre importanţa muncii, a tenacităţii, a pasiunii pentru creativitate şi pentru oameni care trebuie zdrobiţi şi umiliţi. Cu cât ocupă o poziţie mai înaltă, subliniază mai graţios lipsa de importanţă a banilor. Şi e posibil să şi aibă dreptate, din moment ce altcineva plăteşte mereu pentru ei.