O luptă cu un fel de săbii pentru nişte monede mai mari de aur. Nici un breaking news

Sînt femei. Sînt deştepte. Sînt învingătoare. Trei capete de acuzare. Ce nu înţeleg, de se încăpăţînează să ne repete cu înverşunare performanţele an după an? Nici măcar atunci cînd li s-a cîntat imnul greşit la Sheffield n-au priceput. S-a zis că a fost o greşeală. Nici vorbă. Gafa aceea a venit la fix pentru a le evacua dintr-o ţară care n-are – hă, hă, hă! – organ pentru ele. Port ilegal de tricolor, din acela care fîlfîie murdar pe tot felul de instituţii cavernoase, mustind de făcut cu ochiul şi frecat degetul mare de arătător. Ştirea a picat perfect, între o coliziune cu media-decese şi un penalty ratat de “o mortăciune”. Compania privată a fetelor-spadă a mai luat un aur. O clipă ne-am simţit bine. O fracţiune de secundă le-am iubit. Apoi ne-au schimbat canalul.

Nimic nu se mai pupă între noi şi ele. În primul rînd că în România cînd ai o lamă într-o mînă eventual tai o altă mînă. Tot pentru aur. Dar ăia sînt bărbaţi adevăraţi, oameni cu responsabilităţi. Femeile eventual dau cu pietre şi scuipă reporteri. În cazul acestor fete, totul e impecabil, curat, apretat, ca un film SF pus la căminul cultural. Copiii stau cu gura căscată şi mucii atîrnînd duios. Femei cu săbii? Păcatele mele!

O mărturisire grea: “Nu sîntem bune prietene, dar sîntem o echipă atunci cînd trebuie” (Ana Brînză). Păi, bine, măi fetelor, dar unde vă credeţi voi să vă bateţi joc de sentimentele unei naţiuni cu asemenea vorbe nefardate? Nu i-aţi auzit pe fotbalişti, cum sînt ei “dedicaţi total” cauzei naţionale, cum sînt ei fraţi de parcă ar fi supt de la aceeaşi mamă, cum vor face ei totul, cum o vor face lungă şi-o vor face lată? Tată, aici e ţara în care toţi sînt prieteni cu toţi, dar nimeni nu face echipă cu nimeni. Aici nu se vorbeşte pe şleau, aici se minte, iar aurul nu se cîştigă,