Duminica trecută, liderul PNL s-a apucat să le „împartă“ adjective unor intelectuali. O fi crezut că va „inunda“ Internetul şi va ajunge pe prima pagină a ziarelor?
A ajuns, dar nu prin ce a spus (că Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu „sunt laşi" pentru că nu protestează faţă de „mitocăniile şefului statului"), ci prin replicile pe care le-a încasat. Sigur că la mijloc poate fi un mic truc comunicaţional învăţat de politicienii români de la nenumăraţii „experţi" în imagine pe care îi tot consultă (cu rezultate penibile): duminica tre' să profiţi de puţinătatea ştirilor şi să trânteşti o cioacă, o sămânţă de scandal, ceva - şi gata, ai luat potul, vorbeşte presa despre tine. Mă tem însă că, în cazul dlui Antonescu, o asemenea tactică ar fi prea subtilă. Mai degrabă - aşa cum face adesea - s-a trezit vorbind despre lucruri pe care nu le cunoaşte, dar are păreri despre ele. Rămas încremenit (ca mulţi alţii) în formula „intelectualii lui Băsescu", Crin Antonescu s-a pomenit dând altora lecţii de curaj din postura sa de cavaler neînfricat al supei de vorbe goale.
Totuşi, dincolo de episodul în sine, ce se întâmplă cu acest personaj merită puţină reflecţie. Într-o ţară în care e imposibil de răspuns la întrebarea (firească pentru orice democraţie) „cine e liderul opoziţiei?", şeful PNL crede că el este acela şi se vede deja victimă: „e obligatoriu să-l înjuri pe Antonescu", a zis Domnia Sa. E uimitor cum se poate alege praful, în politica românească, de orice promisiune de normalitate (dacă nu chiar de „mai bine"). În campania electorală trecută, dl Antonescu apărea pe afişe cu sloganul „revoluţia bunului-simţ". Şi - să nu uităm! - PNL a luat atunci mai multe procente decât oricând. Mulţi dintre cei care l-au votat se încadrează în categoria intelectualilor (în sens larg): de la oamenii cu profesii liberale la tinerii manageri, de la micii întreprinzători la prof
