Avem aşa: un dramaturg de geniu, care se numeşte Caragiale, un Teatru Naţional, ce tocmai a rămas fără director general, şi un ministru al cultelor şi instrucţiunii publice de semnătura căruia depinde ocuparea funcţiei vacante. Dacă ne gândim că pe ministru îl cheamă Titu Maiorescu şi că tot ce-i lipseşte dramaturgului pentru ocuparea funcţiei respective e susţinerea ministrului, tragem iute de tot concluzia că domnul Caragiale e rugat insistent să preia conducerea teatrului. E rugat, într-adevăr, dar nu Caragiale, ci Maiorescu! Rugat să semneze ordinul de numire. Până la urmă, minunea se întâmplă, dramaturgul primeşte numirea. Avea el geniu, dar îi cam lipsea susţinerea politică. Şi Maiorescu? Păi taman dumnealui era cel ce se împotrivea, folosindu-se de pretextul că dramaturgul n-o să se descurce într-o funcţie administrativă. N-a fost deloc aşa. Caragiale s-a descurcat. Mai teatru însă decât la teatru era atunci, ca şi acum, în viaţa politică. Poate de aceea, dramaturgul a visat tot timpul să ajungă deputat, dar, neavând susţinerea necesară, a ajuns în exil, la Berlin, unde, de altfel, a şi murit.
Un secol şi ceva mai târziu. Avem o domnişoară, pe care o cheamă Roberta, coborâtă de pe scena concursurilor de miss sau, mai degrabă, urcată, pe scena politică. Mai ceva ca în piesele lui Caragiale, se poate spune. Să fi fost vreo noapte furtunoasă la mijloc? Nu ştim. Cert este că acolo unde n-a izbândit autorul de comedie din Ploieşti a reuşit cu asupra de măsură personajul de comedie din aceeaşi urbe. Caragiale, om de litere, nu este totuşi străin de ascensiunea acestui om de numere sau, mă rog, de cifre, care poartă fustă. Avem suficiente motive să credem că Ghiţă Pristanda a ieşit de sub peniţa maestrului cu rostul precis de a-i servi peste ani junei Roberta ca model. De la cine altcineva să fi învăţat dumneaei arta atât de subtilă a numărătorii ri
