Istoria politică nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie să includă dimensiunea subiectivităţii, a experienţelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor etc.

Tocmai acest lucru îl fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin şi Jochen Hellbeck. Demersul de faţă se înscrie în această direcţie. Cum am mai afirmat, evoluţia principalelor personalităţi ale regimului comunist, biografiile lor şi amintirile legate de viaţa lor cotidiană reprezintă resurse importante pentru o înţelegere complexă a rolului pe care l-au avut în evoluţia fenomenului comunist din România. Am mai povestit cum a luat fiinţă Liceul 24. În primăvara anului 1963, părinţii mei, ca şi ai altor colegi din zonă, au fost convocaţi la directorul Liceului 28 pentru a li se solicita să-şi transfere copiii la noua şcoală din cartier. Aşa am ajuns acolo, pe strada Grădina Bordei, între Sala Floreasca şi sediul din acei ani al Televiziunii. Sunt varii ipoteze despre decizia de construire a acestui liceu. Cred că era vorba de dorinţa lui Gheorghiu-Dej de a-i aduce cât mai aproape pe nepoţii săi, practic înfiaţi. Mai mult, transferul a coincis cu schimbarea numelor de familie ale acestora din Popescu, după tatăl lor, fostul ministru al Comerţului Exterior, între timp divorţat de Lica şi mazilit, Marcel Popescu, în Gheorghiu.

Pe 19 martie 1965, eram în clasa a şaptea, înceta din viaţă "cel mai iubit fiu al partidului, al clasei muncitoare, al întregului popor". Necrologul l-a redactat Leonte Răutu. Cu puţin timp înainte murise G. Călinescu. Ne-au dus cu şcoala să aducem "ultimul omagiu" celui venerat în poemele pe care trebuia să le învăţăm pe dinafară drept "scumpul tovarăş Dej". Am trecut şi eu, împreună cu Nicu, pe lângă catafalc. Pe mine m-a apucat un fel de râs isteric. Nicu m-a tras de mânecă, mi-a spus "Calmează-te, altfel o păţim amândoi