Mai mult decît oricare altă dorinţă m-ar fi mînat pînă în triburile uitate ale Pacificului de Sud, fie de ordin intelectual, fie spiritual sau cultural, cel al scrierii unei cărţi a primat. Intrasem în legătură cu un grup de tineri voluntari dintr-o societate cu sediul în America, iar experienţele lor în locuri izolate ale lumii, printre triburi şi oameni uitaţi de istorie, mi se păreau atît de fascinante, încît am tot cules date, mai ales prin discuţii cu ei. Şi simţeam o anume frustrare: deşi trăiseră experienţe uluitoare, în cele mai multe cazuri nu puteau să le exprime satisfăcător, dincolo de inefabil, era incapacitatea de a transmite prin cuvinte, de a ne împărtăşi profunzimea lucrurilor, diferenţele de percepţie a vieţii, de raportare la realitate etc. Mi-am spus: ce păcat că se pierde acest lucru, că nu merge nimeni care să poată să scrie exact ce-i acolo. Apoi răspunsul a venit neademenit, a crescut natural pe fondul acestor gînduri: am să merg eu, eu pot să scriu cum se trăieşte acolo; am practica scrierii, de-acum îmi trebuie doar dimensiunea trăirii.

Cînd mă luptam cu aceste gînduri, încă nu ştiam că va fi Vanuatu, se creionase o descindere în Deşertul Kalahari, în inima Africii, dar cînd s-a adăugat şi varianta insulelor exotice din Hebride, mi-era clar că voi merge acolo, chiar dacă părea mai departe şi mai scump. Se compensa cu exotismul spaţiului insular tropical, cu pericole naturale mai reduse (nu erau scorpioni şi şerpi, reptile care apăreau des în corturile celor care alegeau voluntariat în Kalahari, abundenţa de hrană era o asigurare că, prin cine ştie ce accident, chiar fără susţinere din propriul bagaj, supravieţuirea este asigurată). Nu ştiam sigur ce va însemna cartea aceea. Deşi eram conştientă că voi completa un jurnal care să asigure suportul pentru studii şi partea practică pentru finalizarea doctoratului, cartea pentru care me