Unul avea strategii şi interese, celălalt avea dolari, petrol, şi arme. O dragoste din interes, dar alimentată de o \"cauză\" comună: setea de putere.

Ceauşescu-Gaddafi reprezintă cuplul perfect în ceea ce priveşte megalomania. Nu demult, publicaţia germană Wirtschaftsblatt, preluată de Deutsche Welle, făcea referire asupra viitorului incert al Libiei, şi nu uita să amintească de izolarea României anului 1989.

"Puţinele încercări de a protesta, precum cele ale minerilor din 1977, sunt înăbuşite în sânge. Tot la violenţă se recurge şi când se răscoală Timişoara. Înainte de a pleca în Iran, tiranul dă ordin să se tragă, nu fără să menţioneze că tulburările ar fi provocate de spioni străini. În limbajul lui Gaddafi, după 20 de ani, ar fi vorba de sionişti" nota ziarul german. "Nu în ultimul rând, ambii tirani, de la Bucureşti şi Tripoli au fost plătiţi de Occident: primul pentru a-şi lăsa minoritarii să plece, iar cel de-al doilea, pentru a nu-i lăsa".

Pentru ultima oară

Presa internaţională nu a pierdut niciodată ocazia de menţiona "cronologic" paşii relaţiei dintre cei doi dictatori. Ceauşescu vizita Libia pentru prima oară în 1974. Tot în acel an s-au stabilit relaţiile diplomatice româno-libiene, atât la nivel de ambasadă (România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974),

cât şi prin semnarea de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.

La rândul său, colonelul Muammar Gaddafi i-a întors vizitele lui Ceauşescu, venind în România în 1981pentru prima oară. Vizita din 1981 se încheia tragic: fratele vitreg al lui Gaddafi murit la o partidă de vânătoare. Autorităţile comuniste au spus la unison că a fost "un accident", Occidentul era ferm: "un complot".

Relaţia România-Libia avea să se aprofundeze în timpul regimului communist: proiecte de infrastructură, prospecţiuni de