Am zis, văzând accidentul lui Huidu, care a strâns toată România în faţa televizorului, că e şi un lucru bun, singurul, în ceea ce s-a întâmplat. Se vor mai potoli nebunii, ca să nu spun demenţii, de pe şosele. Cel puţin pentru o vreme. Ştiam că jungla începe chiar din poarta casei în care locuiesc, dar cum trecuseră numai două zile de la nenorocirea amintită, eram tentat să cred că maşinile pe care le voi întâlni pe stradă vor fi conduse într-o proporţie covârşitoare de oameni, că gibonii se vor feri, măcar pentru un timp, să mai urce la volan, iar dacă o vor face, vor încerca să imite comportamentul oamenilor, din rândul cărora au provenit ei înşişi cândva. Nici vorbă, însă, de aşa ceva! Imediat ce am ajuns la primul semafor, a şi ţâşnit un gibonel cu lanţ de aur la gât în fruntea cozii ce se formase regulamentar. L-au urmat alţii, care, tot aşa, rupseseră lanţurile şi se bucurau, fără nicio oprelişte, de libertate. De toată libertatea din jungla oraşului! Cu toată culoarea roşie a semaforului, vreo doi s-au dus în mare viteză mai departe, spre alte cozi de maşini, ce aşteptau răbdătoare să fie depăşite pe linia de tramvai, spre alţi oameni, care se căutau prin buzunarele sufletului de bun simţ şi demnitate, ca să aibă dragii de giboni ce călca în copite! Spun copite şi nu picioare, după durerea resimţită în zonele cu pricina, în urma trecerii lor vijelioase. M-am pitit după volan şi-am pornit încrezător mai departe. Doamne, ce mult mi-ar fi plăcut să pot circula pe trotuar! Cu maşina, nu cu pasul. Trotuarul pare a fi singura bandă unde pot fi cât de cât respectate regulile de circulaţie. Pe şosea n-ai nicio şansă! Eşti fâlfâit tot timpul să te dai la-o-parte. Uneori eşti destul de prost să crezi că n-ai motive să-ţi pese de asta-ai viteza care trebuie, ba chiar cîţiva kilometrii peste-, dar gibonii, dovadă că se trag din oameni, nu viceversa, cum se credea până ac