Emil Cioran spunea despre genul său că este „frivol şi funebru“.
Reîndrumându-mă spre el, îmi străbat mai întâi albumul, câteva poze până la sfârşit, înainte de a-i vorbi.
În multe rânduri l-am întâlnit pe Cioran, la poşta de la Senat, pe vremea când corespondenţa însemna ceva; pe aleile din Luxembourg, grădina noastră comună; în Odeonul lui Barrault, ocupat în ‘68; pe un culoar de la Gallimard; de două, trei ori în mansarda lui, sus cocoţată. Era amabil, vesel, disert, atent la porumbeii din Luxembourg, la păsări şi oameni; se înflăcăra când îi asculta pe studenţii şaizecioptişti vituperatori cum reinventau mari utopii din secolul al XIX-lea. Ei nu ştiau ce fac; le recunoştea el. Ultima dată (pentru mine) a fost la palatul Lassay, unde Jack Lang a sărbătorit noua Românie la moartea lui Ceauşescu. Cioran a acceptat în seara aceea să-şi revorbească limba natală pentru ziarişti.
Am avut deseori studenţi zelatori ai lui Cioran, habotnici ai „stilului“ şi-ai aforisticii sale sumbre. Mi-l amintesc pe Jean-Paul Enthoven exprimându-mi o admiraţie fără rezerve. Unii îl socoteau ca pe „cel mai mare scriitor francez din secolul al XX-lea“. Îmi făcea totdeauna plăcere să gust citatele suculente. Rezerva laudativă în care mă menţineam va fi funcţionat în acest aparteu: da, Cioran e un autor de citate frumoase.
Fapt e că filozofia, pentru un băiat din secolul al XX-lea care vrea să o studieze, să o predea, altfel spus, cei 2.500 de ani ai corpusului ontologic occidental, o reprezintă „marile sisteme“. Formidabila arhitectonică kantiană, printre altele, îi procură studentului (mult după bacalaureat) o beţie pe care lecţiile de înţelepciune şi eseismul nu o pot oferi. Asiduitatea metafizică de-a lungul anilor de formare, scăldată (să nu uităm) în infatuarea caracteristică tinereţii ce-şi înalţă capul din Peşteră şi-şi lansează către Cerul Ideilor propr
