Până la arestarea lui Florin Costiniu, un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era un Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu-l putea atinge.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă abilitată să judece politicienii şi înalţii demnitari ai statului intraţi în coliziune cu legea. Tot Înalta Curte decide dacă sunt bine cheltuiţi banii publici. Ea trebuie să fie garantul statului de drept, al drepturilor civile şi de proprietate, astfel încât nici un cetăţean - cu atât mai puţin, o structură sau instituţie a statului - să nu poată fi mai presus de lege. Nici măcar judecătorii Înaltei Curţi.
De aici vine imensa putere a instanţei supreme. Dar ca să fie exercitată corect, această putere are nevoie ca de aer de posibilitatea cenzurii. Din 1990 şi până în 2010, nici un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost sancţionat - fie şi administrativ - pentru activitatea sa. O parte dintre ei au înţeles din asta ce a înţeles şi Sorin Ovidiu Vântu. Că statul este slab, incapabil să controleze eficient puterile sau să le separe, că ei sunt imuni în faţa legii şi, implicit, că pot primi mită sau diverse foloase necuvenite, că-şi pot trafica influenţa şi puterea, fără să plătească, administrativ sau penal. Imensa putere deţinută de un judecător al Înaltei Curţi nu este vremelnică, precum cea a judecătorilor Curţii Constituţionale. Aceştia din urmă au mandate de nouă ani, fără drept de prelungire, sunt desemnaţi politic de către Senat, Camera Deputaţilor şi Preşedinţie şi, în consecinţă, au datorii faţă de puterile statului care i-au desemnat. Judecătorii Înaltei Curţi, odată promovaţi în acest corp care ar trebui să fie de elită, părăsesc funcţia doar la pensie. De ei depinde înflorirea corupţiei sau o luptă eficientă împotriva corupţiei. Deasupra lor este doar cerul şi locatarii nevăzuţi ai acestuia, iar povestea cu presiuni
