La Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976, Nadia Comăneci a devenit prima gimnastă din istorie care a obţinut nota 10.
„Iulie 1976 este un moment de neuitat pentru mine. În viaţa unui om există foarte puţine lucruri de care îşi poate aminti zilnic. Pentru mine, Montrealul este un astfel de moment. Este atât de prezent în mintea mea încât îmi pot aminti încă toate detaliile”, a spus Nadia într-un interviu pentru Die Presse.
Prima dintre cele şapte note maxime primite de gimnasta din România la Montreal a venit pe 18 iulie 1976, în concursul pe echipe, la exerciţiul impus de la paralele.
În cartea sa „Nadia”, Ioan Chirilă a rememorat cele 20 de secunde care au transformat-o pe fetiţa de numai 14 ani din Oneşti în simbolul perfecţiunii şi în starul Olimpiadei din 1976.
„Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Şi-a ţuguiat buzele. (Un copil îmbufnat.) Atacul se produce pe neaşteptate. Bara, curăţată tot de Mariana, tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibraţiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând şocul cu paralele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiţei de cal. Marta priveşte cu admiraţie, ca şi cum nu ar fi în cauză, looping-urile acestui mic avion cu reacţie. Karolyi a şi parcurs mental tot exerciţiul. Aşteaptă, fără respiraţie, aterizarea. (Pentru că aterizarea e singura care mai poate ciunti acest exerciţiu de geometrie pură, cu intrări şi ieşiri din orbită calculate până în umbra secundelor.) Zbor final! Stop!! Urale!!! «Publicul simte, uneori, mai bine». Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează. Viteza succedării
