Trei crâmpeie din lumea bezmetică în care trăim. Toate trei, legate de un fir invizibil la capetele căruia stau agăţate două iniţiale: I.I.

1. Luni, înaintea şedinţei Biroului Permanent Naţional al PSD, Ion Iliescu (preşedintele de onoare al partidului) declara că Mircea Geoană n-ar trebui exclus din PSD şi nici revocat de la şefia Senatului. „Să rămână şi la Senat, şi la partid", a opinat Iliescu, jucând cu viclenie rolul personajului tolerant.

Câtă lipsă de originalitate! Aceeaşi tactică a adoptat-o şi pe 24 decembrie 1989, când în biroul ministrului Militaru, de la MApN, s-a luat decizia lichidării soţilor Ceauşescu. În vreme ce Brucan, Militaru şi Voican Voiculescu erau necruţători - mâine îi judecăm, îi condamnăm şi îi executăm în cazarma de la Târgovişte! -, Iliescu făcea pe milostivul: poate că n-ar trebui să-i împuşcăm, vai de mine, chiar aşa?! Dar a decretat: mă rog, dacă majoritatea a hotărât aşa, eu nu am cum să mă opun, deşi... La final şi-a frecat mâinile mulţumit: scăpa pentru totdeauna de Ceauşeşti, pe care îi pândea de 18 ani, şi poza în ambasador al omeniei. Altfel spus, îşi lichida adversarul cu mâinile altora.

În această cheie trebuie judecată şi declaraţia pacifistă a lui Ion Iliescu la adresa lui Mircea Geoană. La 22 de ani distanţă, aprigul bolşevic rămânea acelaşi, dovadă faptul că după şedinţa conducerii PSD şi-a exhibat adevăratele sentimente: „Nenorocirea este că Geoană şi-a tăiat singur craca de sub picioare. Eu sunt ceva mai tolerant şi vreau să fiu mai tolerant, dar sigur că există limite, există reguli, există un statut. Geoană a depăşit de mult aceste limite".

Ca şi în cazul lui Ceauşescu, Iliescu scapă şi de Geoană împingându-i pe alţii să se mânjească de sânge.

2. Ion Caramitru, despre diversiunile din decembrie 1989: „Iliescu nu ieşise în stradă, Brucan nu ieşise în stradă, au venit la «de-a gata»,