Giuleştenii au observat paguba la puţin timp după memorabilul meci de la Ploieşti care le-a adus primul titlu din istorie. Atunci, suporterii au dat năvală în vestiar nu doar ca să-şi \"aclame\" favoriţii. Sursa: ARHIVA PERSONALĂ
Ion Ionescu este o veritabilă legendă a Rapidului. A crescut în Cotroceni, o zonă elitistă a Capitalei, dar s-a îndrăgostit de echipa muncitorească din Giuleşti încă de la vârsta de 7 ani, când "Nicolae Cristescu, fostul fundaş central al Locomotivei (n.r. - aşa cum s-a numit Rapidul) m-a dus la o selecţie".
Primul moment de cumpănă a survenit la terminarea junioratului. Rapid nu l-a considerat util. A fost salvat de Nicolae Roşculeţ, fostul jucător al "alb-vişiniilor", care ajunsese antrenor la "Ştiinţa" (n.r. - Sportul Studenţesc).
"M-am dus acolo şi am avut un amical cu Dinamo Obor. La joc era prezent şi Angelo Niculescu, care era antrenor la naţionala de tineret. Am intrat după pauză, într-un moment în care Dinamo Obor conducea cu 1-0. Am câştigat cu 3-1. Am dat toate golurile, iar nea Angelo m-a chemat la «tineret». Cu naţionala de tineret am avut un amical cu Bahia, din Brazilia. I-am bătut cu 2-0 şi eu am dat un gol. Atunci, Rapidul şi-a dat seama că a pierdut găina cu ouă de aur şi m-a chemat înapoi. Dar am zis: «Stai aşa, că acum eu fac regulile!». Două luni s-a rugat Rapid de mine să mă întorc. Un angajat al clubului mă aştepta în fiecare seară la cămin, în scara blocului. Ajuns la Rapid, Dinamo a vrut să mă cumpere. M-a chemat nea Traian Ionescu (n.r. - legendarul antrenor al "câinilor") şi mi-a zis: «Măi, puştiule, nu vrei să vii la noi? Îţi dăm 100.000 de lei şi un apartament cu patru camere». I-am răspuns că nu pot, că sunt rapidist!", a rememorat "Puiu" Ionescu etapele în urma cărora a făcut saltul la echipa mare a giuleştenilor.
Ce a urmat se ştie. Două titluri de golgheter al primei divizii (în sez
