Ca elev, student şi, apoi, profesor, am asociat mereu şcoala - de toate nivelurile, dar mai ales pe cea de rang academic - cu ideea de protocol persuasiv şi prevenitor, de politeţe şi amenitate, de căldură şi complicitate între discipol şi cel care îl educă. Nu pentru că nu aş fi traversat şi altfel de experienţe, ci pentru că acelea cu adevărat modelatoare şi memorabile mi s-au părut a fi întâlnirile de acest fel, figurile luminoase de dascăli pasionaţi de ceea ce făceau şi, prin urmare, capabili să împărtăşească taina pe care o deţineau într-un soi de complicitate ce amesteca inteligenţa şi instrucţia cu pasiunea şi afectivitatea.

Îmi place şi acum, la o vârstă care nu mai este demult cea a începuturilor, să socotesc că în asemenea combinaţii de raţionalitate şi simţire, de incursiune cutezătoare în necunoscut cu complicitatea celui mai instruit stă ceva din secretul educaţiei. Dacă nu ar fi aşa, ce anume ar separa pedagogia de propagandă şi persuasiunea de presiune exercitată asupra insului uman? Unde ar mai fi distanţa dintre procesul de cunoaştere disciplinată din şcoală şi manipularea lipsită de scrupule, întărită prin coerciţie?

... Poate pentru că sunt fidel acestui mod de a vedea lucrurile simt, mărturisesc, o mare tulburare şi irascibilitate atunci când un potentat din domeniul educaţiei ameninţă direct, insinuează sau acuză fără discernământ, pe mulţi nenumiţi, cu gândul la câţiva, ştiuţi, parcă întreaga populaţie a educaţiei dintr-o ţară ca a noastră. Se poate întâmpla ca un păstor să îşi confunde turma cu o haită de lupi, socotind că misiunea lui nu este de a-şi creşte şi îngriji oile, ci de a le arăta mereu bâta, de a le fugări prin ţarc şi de a-şi ascuţi demonstrativ cuţitele în faţa lor. Nu spun că la Ministerul Justiţiei sau la Ministerul de Interne o asemenea viziune ar fi nefuncţională. Dar la Educaţie este o confuzie flagrantă şi re