\"Cele mai profunde distanţe nu sunt niciodată cele geografice\", spunea John Fowles. Noul lungmetraj de Sinişa Dragin, \"Dacă bobul nu moare\", demonstrează că aşa stau lucrurile.
1 /.
Noul film de Sinişa Dragin, "Dacă bobul nu moare", a avut premiera românească ieri, la Bucureşti, cu casa închisă, o premieră în adevăratul sens al cuvântului pentru un film de autor autohton.
Pentru cei obişnuiţi cu minimalismul românesc, ca şi pentru cei deja familiarizaţi cu tema traficului de persoane (vezi "Loverboy", de Cătălin Mitulescu), care apare şi în "Dacă bobul nu moare", acest lungmetraj poate şoca.
Acceleraţie pe centimetru pătrat de peliculă
Motivele sunt multiple. Secvenţa de deschidere e extrem de picturală, iar accentul pus pe compoziţia cadrelor rămâne, de-a lungul filmului, unul atât de apăsat, încât imaginile "te arestează".
Paleta cromatică (ternă, de-a dreptul saturată, la nivel urban şi de interior, explozivă la nivel de peisaj, căci Dragin se numără printre puţinii cineaşti români care pot face din peisaj personaj, nu cutie de rezonanţă) deţine un aport consistent. Imaginile au o aromă de Kusturica, inevitabil – din punct de vedere narativ, ca şi la el, ai puţine date "din start" despre personaje, dar ele sunt construite pe parcursul evoluţiei evenimentelor -, dar patina de melodramă e absentă.
Un al doilea motiv este cantitatea de evenimente pe centimetru pătrat de peliculă, relativ greu de gestionat dacă termenul de comparaţie e minimalismul românesc. Începutul domol nu te lasă să întrevezi ritmul acţiunii. Care, la rândul lui, cuplat cu calitatea imaginilor, desfide clasificarea. Per se, ritmul de acţiune se aliniază la cel al serialelor americane, mult mai pe repede înainte decât acela al lungmetrajelor hollywoodiene. Anumite incidente din scenariu par forţate, iar unul singur e g
