Mă tem că nu mai sărbătorim cu adevărat ziua României. Ar fi multe de spus în privinţa asta. Am putea spune, de pildă, fără să greşim, că sentimentul patriotic ne-a fost confiscat şi ridiculizat de către comunişti.

Azi el este compromis în ochii mai tuturor românilor, chiar şi la mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului. Am putea spune, de asemenea fără să greşim, că nimic din ce s-a întâmplat în viaţa publică românească după revoluţie n-a contribuit la renaşterea stimei de sine a românilor.

Contraponderea "patriotismului" sforăitor şi pompieristic din epoca Ceauşescu, cu montajele ei literar-muzicale şi spectacolele de pe stadioane, cu umflarea artificială în pene a românismului, dacismului, tracismului a devenit, după decembrie 1989, umilinţa de a fi român, autodenigrarea, auto-deriziunea în care ne-am complăcut, masochişti, de două decenii încoace. "Ca la noi la nimenea", "suntem ultimii din Europa", "suntem o ţară de escroci şi borfaşi", "suntem neam de slugi" – am auzit de mii de ori aceste expresii venite nu de la străini, ci spuse cu obidă, amărăciune şi ură de sine de către noi înşine. Din extrema umflare de sine comunistă am ajuns la extrema diminuare de sine din epoca de "libertate şi democraţie" carea urmat.

Toate acestea sunt adevărate, dar nu sunt tot adevărul. Mă tem că neputinţa noastră de a mai sărbători (sau măcar de a mai băga-n seamă) Ziua Naţională are o rădăcină mai adâncă şi mai generală. V-aş întreba dacă vă mai sărbătoriţi ziua de naştere şi ziua numelui ca altădată. Dacă mai invitaţi prietenii acasă, dacă mai ieşiţi cu ei în oraş la fel de des ca acum 7-8 ani, să zicem. Nu credeţi că nu numai stima de sine, mândria de a aparţine unui popor, ci şi simpla bucurie de viaţă, plăcerea de a iubi, de a admira, de a te simţi bine cu cei dragi, indiferent că sunt familia, prietenii, colegii de serviciu sau compatri