Eşecul sau succesul planurilor de salvare a zonei euro este cel care va decide dacă, prin acest veto dramatic, Londra a refuzat o croazieră pe Titanic, preferând siguranţa discutabilă a unui aisberg în derivă.
A fost o lovitură de teatru îndelung anunţată, dar nu mai puţin dramatică. Vinerea trecută, în primele ore ale dimineţii, premierul britanic David Cameron a făcut ce a spus că va face de la bun început, opunându-se prin veto la modificarea Tratatului de la Lisabona pentru adoptarea măsurilor de guvernanţă fiscală în zona euro. Dintre cei 27 de membri ai UE, Cameron a fost singurul care a refuzat din capul locului să susţină adoptarea acestor măsuri, pe motivul că ele nu ar fi în interesul Marii Britanii.
Semnalele prevestind acest deznodământ au fost numeroase şi greu de ignorat. Cameron a avertizat dinaintea summit-ului de la Bruxelles că nu va accepta niciun fel de măsuri care ar putea dăuna serviciilor financiare - City-ului londonez - sau pieţei unice. Britanicii au respins în repetate rânduri apelurile partenerilor europeni de instituire a unei taxe pe tranzacţiile financiare, argumentând că, din întreaga Uniune Europeană, Londra - centru financiar de talie globală - ar avea cel mai mult de suferit de pe urma unei astfel de taxe.
Săptămâna trecută, la Bruxelles nu s-a discutat explicit despre o astfel de taxă, însă se crede că David Cameron şi-ar fi condiţionat acordul de încheierea unui protocol separat - cu putere juridică - acord care să protejeze City-ul londonez de viitoarele reglementări financiare ale UE, printre care se presupune că se va număra şi introducerea unei astfel de taxe. Cameron a mai cerut un acord care să garanteze că instituţiile financiare americane care fac afaceri în capitala britanică vor fi exceptate de la noi reglementări financiare la nivelul UE şi ca orice decizie de adoptare a unor astfel de măsuri să
