Pe 14 decembrie 1911, norvegianul Roald Amundsen şi 4 membri ai echipei sale ajungeau în cel mai sudic punct al planetei, cu 34 de zile înaintea britanicului Scott.

De ce să vrei să atingi Polul Nord sau Polul Sud? De ce să te înhami la o aventură incertă, periculoasă şi crudă? Răspunsul, universal, de altfel, îl oferă Sir Edmund Hillary, care, întrebat de ce a vrut să urce pe Everest, a răspuns în trei cuvinte: "Pentru că există". E explicaţia valabilă pentru toţi temerarii.

În urmă cu exact un veac, pe 14 decembrie 1911, expediţia norvegiană condusă de Roald Amundsen ajungea la Polul Sud geografic. El, eroul în vîrstă de 38 de ani, şi alţi patru oameni, Helmer Hanssen, Sverre Hassel, Oscar Wisting şi Olav Bjaalund. La ora 3 după-amiaza înfigeau steagul norvegian în zăpada groasă, fiecare ţinînd o mînă pe băţul stindardului. "Acea zi a fost una frumoasă", scria Amundsen în jurnalul său, referindu-se nu la reuşita lor, ci, pur şi simplu, la vreme. "Ca o călătorie de plăcere", adaugă exploratorul, în stilul parcimonios, lipsit de note eroice, ce se va regăsi şi în cartea pe care o va scrie la întoarcere.

Planificare excepţională

Atingerea Polului Sud a fost şi o chestiune de planificare. Şi de ambiţie, poate mai ales pentru rivalul lui Amundsen, britanicul Robert Scott, pornit în aceeaşi cursă nebunească. Ambele expediţii au ajuns în Antarctica în aceeaşi perioadă, ianuarie 1911. Au petrecut acolo iarna australă, lungile luni de deprimant întuneric total, iar pe 20 octombrie norvegianul a pornit primul. Pînă la urmă, succesul său şi al oamenilor săi a fost clădit pe pregătirea expediţiei, pe deciziile luate.

Norvegienii erau schiori înnăscuţi, excelenţi navigatori şi aveau un talent deosebit în a se purta cu cîinii. S-au descurcat pe gheaţă la fel ca şi pe ocean, verificîndu-şi iar şi iar poziţia cu ajutorul sextantelor. În plus, şi-au l